Asa cum barbatul nu trebuie sa recunoasca niciodata ca si-a inselat sotia, femeia nu trebuie sa recunoasca faptul ca exista altele mai frumoase decat ea.

De ce sentimente adevarate?

De ce?


Pentru ca nimic din toata lumea asta nu-ti poate opri zambetul atunci cand iubesti.Pentru ca e cel mai frumos lucru din lume sa stii ca cineva se gandeste la tine in fiecare dimineata si te viseaza obsesiv noapte de noapte.Si pentru ca e incomparabil sa tii la cineva din toata fiinta ta, sa-ti vina sa urlii de atata sentiment si sa te torturezi pe dinauntru nestiind cum sa arati.Ca vrei sa faci orice,ai rupe bucati din tine numai sa vada, sa simta, sa creada.Ai smulge-o pe nefericita-ti inima daca ai avea puterea si i-ai aseza-o in palma fara pic de remuscare.




E incredibil sa stii ca orice ar fi, chiar daca lumea s-ar surpa si cei mai inalti munti ar ceda, un cineva tot ar ramane acolo langa tine.Umar langa umar, geana langa geana, cu mainile mereu impreunate.Mereu voi 2, independent de restul.


Pentru ca desi te sperie ca timpul tot mai trece, ramai tot langa ea, si-ti vine greu sa crezi ca un simplu om poate da nastere unor astfel de trairi.Iti vine greu sa crezi ca un simplu om ca tine poate cuprinde in pieptul lui atatea sentimente.Si te sperie ca ai face orice pentru un altul, un altul care nu esti tu, si totusi continui cu disperare pe acelasi drum, langa aceiasi ochi, mereu aceiasi ochi.Trec zile,trec luni, timpul tot trece si ramane mereu aceeasi pereche de ochi.


Iubirea e extaz, inaltare, sclavie, obsesie, dependenta, e o pasiune jalnica.E inaltarea sufletului si terfelirea  orgoliului.


Iubirea e mult mai mult de atat, dar doar un suflet imprimat pe o coala ar putea sa o defineasca in profunzime.Cand iubesti nu mai exista tu si eu,nu mai exista nici macar noi, cand iubesti exista doar un suflet reintregit.Si merita sa alergi o viata pentru a-i gasi jumatatea.Cu fiecare suflet reintregit universul se recreeaza.




Uite de asta.E greu sa iubesti cu adevarat, sa treci peste comformismul ce ne caracterizeaza.Un conformism care ne impinge spre relatii pasagere si care erodeaza treptat sentimentele veritabile.


Lasa-te dominat, rapus si iubit si doar asa vei intelege cuvintele mele.

D'ale vietii

Poate nu doar o data ti-ai dorit sa strangi lacrimile unui om si sa le plangi tu...

Cateodata nu e nevoie ca viata sa te loveasca direct pentru a te supune cruzimii ei.Poate ai resimtit nevoia acuta de a-ti dona zambetul de ieri unuia care nu mai stie cum e sa zambesti.Si cand acel cineva cantareste mai mult de jumatate din sufletul tau, te simti indreptatit sa te opui firii, sa urlii la cer, la zei, si la lume pentru nedreptatea comisa.Si tot mai speri.Speri ca vei fi auzit,ca va fi mai bine..Speri pentru ca tu inca mai poti sa o faci.Adu-i aminte si celui ce plange cum e sa speri.


Oricum ar fi, ramanem fiinte subiective.Nu ne recunoastem greselile si cu atat mai putin pe cele ale apropiatilor.

Contradictie bipeda

Uneori gandesc cu sufletul si alteori simt cu creierul.O parte de mine a aruncat convingerile ca destinul trebuie sa fie precedat de un plan mental bine stabilit, si a inceput sa simta fiecare secunda, fiecare ticait al ceasului universal, care ne anunta clipa de clipa ca timpul trece.

Da, timpul trece, viata trece, chiar si sentimentele se erodeaza de-a lungul vremii. Am pierdut multe ocazii, multe sanse, multi oameni din cauza firii mele calculate si rigide. Poate eram dominata si de un strop de conformism.Dar am inteles ca totul trece si ca de foarte putine ori ne este acordata o sansa de 2 ori.Si asta mi-a lasat urme adanci si vizibile in suflet.Cu fiecare om care pleaca din viata ta, sufletul iti mai moare cu o secunda, cu fiecare om pe care il lasi sa plece din viata ta, sufletul iti mai moare cu un veac.

Traim cu speranta de a ne intregi intr-o zi sufletul, cu iluzia ca intr-o zi oamenii dragi ne vor fi mereu alaturi.

Si cealalta parte ma indeparteaza de  tumultul de sentimente si trairi si ma arunca intr-o realitate dogmatica, bazata pe calcule critice si analize profunde.Ma retine in a-mi da ascultare sentimentelor si-mi ordona rabdare la fiecare pas.Ea nu mai crede in oameni decat in masura in care ei devin mijloace de apropiere a scopurilor propuse.

Si sansele carora le intoarcem adesea spatele? Sansa de a alege o noua cale sau dimpotriva, una bine cunoscuta, sansa de a acorda unui om a 2a sansa cand totul in jur se rezuma la o singura oportunitate pentru fiecare om..Ce facem cu ele?Uneori, suntem mult prea ocupati pentru a le putea observa, sau pur si simplu dezinteresati si plictisiti.

O sa-mi dezbin personalitatea si o sa las in mine doar ceea ce este curat si imatur.O sa aleg drumul al carui traseu nu-l cunosc,pentru ca azi m-am saturat sa ma raportez la majoritate.
In pofida luptei destinului de a-mi indupleca semetia, eu o sa continui sa cred si sa lupt, cu riscul de a ajunge singurul om care mai crede in oameni.

Elementele fundamentale sunt intotdeauna de ordinul singularelor : o singura viata, o singura inima, un singur suflet pereche.

Se intampla uneori ca stropii de ploaie sa-ti trezeasca amintiri adormite de mult, se intampla ca simpla cadere a unei frunze sa schimbe cursul firesc al vietii.Si cateodata se intampla ca drumul unora sa se termine brusc sau destinele oamenilor sa se separe intr-un anumit punct.

Si ati observat vreodata ca intotdeauna preferam sa vorbim despre altii si sa ne sustragem din discutiile despre noi insine?

Baliverne de vara

Egoismul te face uneori sa crezi ca oamenii de langa tine nu ti-ar lua niciodata umarul pe care iti prabusesti capul in momentele de cumpana, si  lectia asta e una dintre cele mai greu de invatat.Spun una, pentru ca sunt inca atatea pe care nu le stiu.

E greu sa accepti ca nu esti parte din viata altcuiva, un altcineva care pentru tine reprezinta trecutul,prezentul si mare parte din viitor.Cum ar putea sa fie altfel, cand imprejurarile te determina sa crezi in tine la superlativul absolut,si nu doar sa crezi, ci si sa fii la cota maxima la care iti poate ajunge fiinta?
Chiar si azi stau si ma gandesc care au fost motivele pentru care oamenii in care altadata credeam au devenit  simple himere de a caror existenta ajung cateodata sa ma indoiesc.


La ce folos pana la urma amintirile?Te trag inapoi, iti tin sufletul agatat intr-un trecut de care poate tu vrei sa te desprinzi.Viata ar trebui sa fie simpla, dar lucrurile simple sunt cele mai complicate.

Nu stiu ce vreau,cine sunt, sau unde voi ajunge.Nu gasesc nicio scapare de timp sau de destin.Nu stiu sintagme inteligente si nici nu folosesc cuvinte pompoase, dar imi doresc ca atunci cand ajung la finalul drumului meu,lung sau scurt, sa nu am nimic de regretat.

Tot copil

      Trupul m-a tradat,a crescut fara consimtamantul meu, timpul mi-a scuturat sufletul intr-un mod grotesc si rapid.Si stii ce-i ciudat?Ca eu am ramas la fel...

      Acelasi copil de altadata, care viseaza sa se indragosteasca intr-o zi cu adevarat, care isi doreste ca prietenia sa dureze o viata, care isi iubeste viata oricat de tarfa ar parea uneori,care inca mai asculta Vama Veche,desi majoritatea au incetat sa o mai faca.Ma sperie omul mare care incearca sa se instaleze in mine de ceva vreme.

      Refuz sa cresc, vreau sa continui sa cred in mare, sa ma bucur de zile pentru simplul fapt ca vin si trec,vreau sa raman copil.Odata ajunsi mari,oamenii nu mai pot spera sau crede.Oamenii mari traiesc doar pentru a-si tari in spate zilele ce trec peste ei.Si eu nu sunt inca pregatita.
     Vreau sa petrec nebuneste, vreau sa nu ma gandesc la consecinte,vreau sa ma mai indragostesc o data de cele mai nepotrivite persoane,vreau sa mai cred o data in oameni.Pentru ca imi place si vreau sa raman copil.Macar cativa ani de acum incolo.

Scriu cu sufletul o poveste noua in fiecare zi.Intunericul imi lasa la plecare un capitol de abia deschis de fiecare data.Am oameni de intalnit,de amintit, de multumit,de iubit, de placut, de uitat.Am sentimente pe care nu le-am incercat niciodata si pe care ma simt datoare sa o fac.Si timpul se scurge, el nu sta in loc dupa oameni nehotarati, slabi sau lasi si nu iti da decat doua variante: sa i te alaturi sau sa stai in loc in timp ce el trece pe langa tine.Nu a fost niciodata timp pentru regrete, indoieli, amanari, si totusi s-a gasit intotdeauna o bucatica din el pentru a crea vise si a le propulsa pe podiumul realitatii.Ochii se deschid si se inchid intr-un ritmatic si continuu sonet, iar tu trebuie sa stii ce sa le oferi atunci cand sunt deschisi sau inchisi.Calea cea mai grea a vietii e sa alegi sa traiesti.

Un capitol incheiat

Iata cum au trecut si anii de liceu.Cate vise si sperante sculptate pe peretii unei cladiri, cate inimi au trecut aivea printre ei si cate iubiri nu s-au implinit aici?Acum 4 ani nu era mai mult decat o cladire veche, dar azi in fiecare colt dainuie cate un vis implinit sau nu.Aici am legat tot ce a fost mai frumos pana acum, aici am simtit cu totii ca avem puterea de a zbura.Ne-am luptat cu ideile altora, ne-am sustinut si am ripostat cand simtit asta.Aici, imi las copilaria si o parte din sufletul meu, in locul in care am aflat ca merita sa lupti pentru ceea ce iti doresti.Locul in care am actionat complet irational pentru prima data, cand m-am incumetat sa incerc lucruri noi si am format prietenii cu oameni mult diferiti fata de mine.

In Matei Basarab am gasit ecoul gandurilor mele si nu voi uita niciodata acesti minunati ani.Regret doar ca au trecut prea repede, parca mai ieri eram o boboaca speriata si curioasa de ceea ce liceul mi-ar putea oferi.Azi, pasesc spre iesire cu aceeasi emotie dar si cu un mare gol in suflet pentru ca anii s-au scurs.

Cine spunea ca lucrurile bune sunt bune pentru ca trec repede avea mare dreptate si poate pare o banalitate, dar anii de liceu nu se uita niciodata.Acum, ca privesc in urma realizez ce acum 4 ani nu puteam concepe, ca o simpla cladire veche poate pastra secretele si amintirile atator generatii.Aici, am simtit cum sufletul mi se ridica din corp si cum capul mi-o ia razna din motive din cele mai variate, de la dragoste la bauturi alcoolice.