Si rutina e buna uneori

Ne dorim cateodata o schimbare in vietile noastre. Ne dam peste cap sa ne reinventam, sa ne schimbam stilul de viata, vestimentatia, chiar si iubirile. Vrem intotdeauna ceva mai bun, ceva mai mult.
Dar daca schimbarea nu aduce nimic bun? Daca vine atat de neasteptat incat iti pocneste viata in cel mai nefast mod?  Atunci nu ti-ai dori ca totul sa revina la linistitoarea si dulcea rutina? Oare nu atunci intelegem, de fapt ca natura umana ne impiedica sa ne multumim cu ce avem? Si ca oameni sunt fiinte nesatule de a avea ceva, orice, numai sa aiba mai multe?

Tu ce mai visezi in ziua de azi?

Imi place sa ma consider inca un copil mare. Pana nu demult, visam la intamplari fantastice si aventuri extraordinare, fiinte mitice si desprinse din desenele animate.

De la un timp insa, imaginatia imi joaca cel mai prost truc, caci s-a ascuns si nu pot in niciun chip sa-i dau de urma. Oare imaginatia dispare odata cu maturizarea, cu cresterea numerelor la sutien si inlocuirea vesnicilor tenesi zdrendarosi cu pantofii cu toc?

Sau poate e doar extenuata si a decis sa isi ia vacanta? La urma urmei, am folosit-o intens de cand ne cunoastem noi, de ani buni si cred ca merita o pauza. Totusi, daca ma asculta acum, as vrea sa stie ca ii duc dorul mult si  ca mi-e foarte greu fara ea.

Pentru ca a trecut ceva timp

Ati observat vreodata ca ochii tradeaza intotdeauna sufletul?

Mari, bulbucati sau alungiti, ochii sunt intotdeauna calea cea mai sigura de a patrunde in interiorul unui om, in emotiile si trairile lui, mai noi sau mai vechi. Acorda-ti un timp si uita-te in ochii unui batran sa vezi cate povesti uluitoare ascunde, povesti pe care, cel mai probabil, el nici nu si le mai aminteste.

Uita-te in ochii unui copil sa vezi cat de mari si insetati de cunoastere sunt, cata naivitate si prospetime poate incapea dincolo de ei.


Disponibili pe diverse culori si marimi, ochii sunt partea corpului nostru ce ramane constanta intreaga viata. Poate sunt singurul lucru despre care stim in mod cert sa ne raman, odata cu sufletul, caci oamenii se schimba, pot pleca , iar despre bunuri materiale nici nu putem discuta.

Ochii sunt acel seif al emotiilor noastre la care toata lumea are acces. Ochii nu au invatat sa minta sau sa disimuleze tristetea si dezamagirea.  Din fericire sau din pacate, nu mai avem timp sa ne privim in ochi unii pe altii. Acum oamenii au facebook, twitter si alte retele sociale prin se cunosc.

Nu mai avem timp sa ne uitam in proprii nostri ochi si sa aruncam amintirile sau sentimentele uzate dinauntrul nostru, cum sa avem timp si pentru altii?

1,2,3 si... suflet rapus :)

Si doar ti-am spus ca o sa devin un om mare. Si iata-ma acum, intr-un punct diferit al vietii mele, cu responsabilitati variate si un corp ce pare aproape de om mare.


Si daca am incetat sa-mi mai vars pe tastatura emotiile sau trairile adesea nevrotice  nu e pentru ca am uitat cat de minunata e senzatia de dupa publicarea unui post, dupa ce te eliberezi de toata furia , frustrarea si suferinta si esti dispus sa o iei de la capat, ci pur si simplu din lipsa de timp.


Acum mult timp, m-am trezit dimineata tinand in brate niste ganduri revoltatoare despre tot ceea ce inseamna viata mea. Pur si simplu, in aceea zi am hotarat ca lucrurile o sa mearga pe un alt drum pentru mine si ca totul va fi bine. Si surprinzator, chiar e bine.

Nu am vrut sa cresc mare niciodata. Am agatat cat am putut de strans de o perioada de care acum imi e greu sa imi aduc aminte si totusi o fac regulat. Vrand, nevrand, m-am desprins intr-un final de sentimentul ala de putere absoluta asupra lumii. Mai mult nevrand. Si acum sunt si eu la un loc cu toti ceilalti oameni, posaci, tristi, vesnic ingandurati si ingrijorati. 

Altadata credeam in valori irationale si speram din toata fiinta ca omul mare sa ne ajunga mult mai tarziu. Dar ne-a ajuns. Sau cel putin am invatat sa ascundem foarte bine copiii din noi.

Imi doresc sa fi existat un buton de blocare in vacanta de vara, pentru ca eu as fi dat orice sa il pot apasa.

Ti-am auzit pasii tarziu in noapte si stiu ca si tu mi-ai auzit genele desprinzandu-se una de cealalta. Dar era mult prea tarziu sa mai zicem ceva. Intr-un final si pasii tai s-au oprit si genele mele s-au culcat. Si a ramas pe maine. Dar maine era mult prea tarziu iar. Si cand a venit iar noaptea, pasii tai nu se mai auzeau. Nu mai erau nici pasi, nici gene.Plecaseram...Dar unde?