Nu am vrut sa cresc mare niciodata. Am agatat cat am putut de strans de o perioada de care acum imi e greu sa imi aduc aminte si totusi o fac regulat. Vrand, nevrand, m-am desprins intr-un final de sentimentul ala de putere absoluta asupra lumii. Mai mult nevrand. Si acum sunt si eu la un loc cu toti ceilalti oameni, posaci, tristi, vesnic ingandurati si ingrijorati. 

Altadata credeam in valori irationale si speram din toata fiinta ca omul mare sa ne ajunga mult mai tarziu. Dar ne-a ajuns. Sau cel putin am invatat sa ascundem foarte bine copiii din noi.

Imi doresc sa fi existat un buton de blocare in vacanta de vara, pentru ca eu as fi dat orice sa il pot apasa.

Ti-am auzit pasii tarziu in noapte si stiu ca si tu mi-ai auzit genele desprinzandu-se una de cealalta. Dar era mult prea tarziu sa mai zicem ceva. Intr-un final si pasii tai s-au oprit si genele mele s-au culcat. Si a ramas pe maine. Dar maine era mult prea tarziu iar. Si cand a venit iar noaptea, pasii tai nu se mai auzeau. Nu mai erau nici pasi, nici gene.Plecaseram...Dar unde?