Am jucat pana acum roluri nesemnificative, viata m-a pus in fruntea unor povesti triste capabile sa smulga doar un scurt oftat sau poate o lacrima solitara.Doar atat. Dupa caderea cortinei oamenii erau mult prea obositi sa mai aplaude si ma aruncau in neant pe mine si toata munca mea.Munca mea era poate mai grea decat a altora, eram condamnata sa zambesc si sa cred in fiecare zi, chiar daca nu aveam motive pentru care sa o fac.Poate lipsa experientei si-a spus cuvantul.Spun poate.Nu stiu sigur.Nu mi-am dorit niciodata asta si uite ca numai de asa ceva am avut parte. Nu am cautat nicicand compasiune, e cel mai injositor sentiment pe care il poti genera asupra altora. Nu cer compasiune pentru ca nu ofer.

Dar azi am decis sa demisionez din postura de actor maniabil ale carui gesturi sunt strict controlate din spatele scenei de valori ce nu-mi apartin, principii in care nu cred.Sau poate am incetat sa o fac pe parcurs.Simt ca am obosit sa preiau roluri impuse de altii, e greu sa acoperi soarele cu un deget, sa te ascunzi printre lacrimi de fericire. Sunt pregatita acum pentru a decide singura ce rol vreau sa joc in viata mea, si pentru ca lumina reflectoarelor si gloria sa ma urmeze si dupa coborarea de pe scena.E scena vietii mele si vreau puterea de a alege cine joaca in ea,cine-mi va ramane alaturi pana la aplauzele finale.O sa-mi joc pana la capat scenariul, indiferent daca oamenii vor sta pe margine si vor comenta,vor schimba opinii sau ma vor blama. Si stiti de ce?Pentru ca la spectacolul vietii mele voi nici nu ati platit bilet.